La valse d’Adina

Cobor scarile si imi potrivesc mai bine masca pe fata. M-am imbracat intr-o rochie care ma trimite inapoi cu cel putin 150 de ani. Simt o urgenta nevoie sa beau ceva de la bar, asa ca cer o vodka energy. Imi dau masca jos, ma incomodeaza…ma uit in jur si vad si celelalte masti, care mai de care interesante, insa niciuna nu imi atrage atentia. Oops, am vorbit prea repede; “deghizat” in nimic, vine,  ma ia in brate iar inima a prins aripi (de la energizant) . Vorbim, apoi ii suna telefonul (lucru ce se intampla foarte des) si dispare pentru a putea vorbi linistit. Ma intalnesc cu cativa prieteni, stam de vorba, apoi deodata  aud trompeta ce imi intra adanc in timpane si nu mai vrea sa iasa. “The lost song”  incepe,  iar eu ma simt ciudat rau…nu sunt pregatita sa o ascult singura. Ce bine insa ca am paharul sa imi tina companie. De nicaieri apare, ma face sa pun paharul pe masa si ma trage spre ringul de dans cu replica: “melodia pe care am dansat amandoi pentru prima oara, iti amintesti?” Fara niciun cuvant uit de locul in care suntem si imi imaginez primul moment,  petrecut amandoi, in mijlocul camerei. Pot spune ca totul e perfect, insa se termina melodia si cu ea, se termina si dansul nostru. Alarma de la telefon suna si ma enervez ca nu am putut duce visul la bun sfarsit…rise and shine, ma asteapta iar o zi plina!

"momentul"

Se uita la mine…isi aprinde o tigara si asteapta sa ii spun ceva. Tot ce pot spune e un penibil “ce faci?” Ma gandesc cum sa abordez situatia si nu reusesc sa imi adun toate gandurile  in cuvinte, asa ca il provoc sa vorbeasca  si pentru mine. Sunt multe explicatii, le ascult cu inima stransa si cu o senzatie incredibila de déjà-vu. Intre timp a terminat tigara si ma ia in brate; nu ma pot abtine si vars doua lacrimi si ma gandesc cu ce am gresit. Vorbele spun cat de minunata sunt, dar faptele arata altceva si ma invaluie o frustrare maxima. Mai vars cateva lacrimi pe care am tot incercat sa le ascund si ma ia din nou in brate. Imi e greu sa spun “asta a fost” cand stiu ca era loc de mai mult. Din aceasta cauza, incerc sa imi caut defectele si greselile pe care le-am facut. Incearca sa ma consoleze cu un “ne mai vedem” insa stiu ca nu va fi asa. Intr-un final ne sarutam de ramas bun cu un sarut amar insa plin de daruire. Ma indepartez si apoi trece prin fata mea,  se opreste; nu pot sa suport privirea  ce mi-a fost aruncata  si realizez ca din momentul asta sunt singura.