Muntele imi era ceva indiferent. Nu imi pasa daca trecea an fara sa vizitez muntele macar o data. Pana intr-o zi cand mi s-a schimbat perspectiva radical. Prima oara cand am fost la munte cu adevarat. In drum spre Busteni stateam si ma gandeam in masina daca am facut o greseala ca m-am aventurat si ca voi fi sigur prima care cedeaza. Din fericire, nu a fost asa si spre marea mea mirare am rezistat tot drumul. Este un chin sa urci pe munte ! Spun asta cu o mare tarie insa pe cat de greu este sa faci un traseu, pe atat este de frumos.
Destinatia noastra a fost Malaiesti; un loc superb, localizat “intr-o galeata” in munti. Traseul a durat sapte ore, cu tot cu popasurile de rigoare. Acolo sus, in afara de un aer curat si de-a dreptul taios, liniste..liniste peste tot, mai putin seara cand te intalnesti cu ceilalti la un foc mare si zdrangani din chitara. Pare un cliseu atunci cand povestesti insa experienta asta este unica; cel putin sa stii ca nu ai urcat ca prostul jumatate de zi. Mie imi place foarte mult marea; o ador, o venerez…imi place sa stau sa o ascult si sa imi imaginez ca imi vorbeste(sper ca nu par nebuna) insa muntele semana cu un univers paralel. Cu cat urci mai mult, parca cu atat te indepartezi mai mult de planeta si intri parca intr-o alta lume. Mini excursia la munte mi-a facut vara mult mai frumoasa si mai speciala. Sa vedem acum, care va fi “amintirea de-o iarna”.
