Amintire de-o vara

Muntele imi era ceva indiferent. Nu imi pasa daca trecea an fara sa vizitez muntele macar  o data. Pana intr-o zi cand mi s-a schimbat perspectiva radical. Prima oara cand am fost la munte cu adevarat. In drum spre Busteni stateam si ma gandeam in masina daca am facut o greseala ca m-am aventurat si ca voi fi sigur prima care cedeaza. Din fericire, nu a fost asa si spre marea mea mirare am rezistat tot drumul. Este un chin sa urci pe munte ! Spun asta cu o mare tarie insa pe cat de greu este sa faci un traseu, pe atat este de frumos.

Destinatia noastra a fost Malaiesti; un loc superb, localizat “intr-o galeata” in munti. Traseul a durat sapte ore, cu tot cu popasurile de rigoare. Acolo sus, in afara de un aer curat si de-a dreptul taios, liniste..liniste peste tot, mai putin seara cand te intalnesti cu ceilalti la un foc mare si zdrangani din chitara. Pare un cliseu atunci cand povestesti insa experienta asta este unica; cel putin sa stii ca nu ai urcat ca prostul jumatate de zi. Mie imi place foarte mult marea; o ador, o venerez…imi place sa stau sa o ascult si sa imi imaginez ca imi vorbeste(sper ca nu par nebuna) insa muntele semana cu un univers paralel. Cu cat urci mai mult, parca cu atat te indepartezi mai mult de planeta si intri parca intr-o alta lume. Mini excursia la munte mi-a facut vara mult mai frumoasa si mai speciala. Sa vedem acum, care va fi “amintirea de-o iarna”.

Nu ma-ntreba nimic

Formez numarul, insa ma razgandesc de vreo trei ori inainte de a apela. Chiar daca am facut-o intr-un final, a fost in zadar. Dorinta/nevoia mea de a vorbi este spulberata de o conversatie egoista de un minut si jumatate.(What about me? Nu vrei sa stii de ce am sunat?)  Ma panichez(acum chiar ar trebui sa respir intr-o punga de hartie)  si imi vine sa plang; nu stiu inca din ce motiv, insa simt nevoia sa ma descarc, iar ora tarzie si nefiinta din casa ma fac sa ma simt mica, mult prea mica. Astept sa sune telefonul( DE CE NU SUNA TELEFONULL???) si parca minutele se transforma in ore. Ma tot invart prin casa, nestiind ce sa fac. Vreau sa aflu vesti la orice sfert de ora trecut, dar mi-a promis ca ma suna cand se termina totul. Ma resemnez  cu neputinta de a ajuta cumva, dar aud cheia rasucindu-se in usa…parca acum pot respira mai bine. Desi stiu ca este relativ ok si ca voi avea o zi lunga maine, o noapte alba este tot ce mi-am putut oferi.

Rain(ing)...hard

Ma uit pe geam si imi vine sa urlu. Incep sa ma gandesc foarte serios la o plecare, undeva, departe de Bucuresti. Locatia chiar nu conteaza; vreau sa uit de oras si de imprejurimile sale, vreau sa scap de o “umbra” care ma urmareste constant. Mi-ai trantit usa in fata si nici fereastra nu mi-ai lasat-o deschisa. In afara de asta m-ai facut sa ma simt oribil, ca si cum as cersi ceva. Iti multumesc.

La valse d’Adina

Cobor scarile si imi potrivesc mai bine masca pe fata. M-am imbracat intr-o rochie care ma trimite inapoi cu cel putin 150 de ani. Simt o urgenta nevoie sa beau ceva de la bar, asa ca cer o vodka energy. Imi dau masca jos, ma incomodeaza…ma uit in jur si vad si celelalte masti, care mai de care interesante, insa niciuna nu imi atrage atentia. Oops, am vorbit prea repede; “deghizat” in nimic, vine,  ma ia in brate iar inima a prins aripi (de la energizant) . Vorbim, apoi ii suna telefonul (lucru ce se intampla foarte des) si dispare pentru a putea vorbi linistit. Ma intalnesc cu cativa prieteni, stam de vorba, apoi deodata  aud trompeta ce imi intra adanc in timpane si nu mai vrea sa iasa. “The lost song”  incepe,  iar eu ma simt ciudat rau…nu sunt pregatita sa o ascult singura. Ce bine insa ca am paharul sa imi tina companie. De nicaieri apare, ma face sa pun paharul pe masa si ma trage spre ringul de dans cu replica: “melodia pe care am dansat amandoi pentru prima oara, iti amintesti?” Fara niciun cuvant uit de locul in care suntem si imi imaginez primul moment,  petrecut amandoi, in mijlocul camerei. Pot spune ca totul e perfect, insa se termina melodia si cu ea, se termina si dansul nostru. Alarma de la telefon suna si ma enervez ca nu am putut duce visul la bun sfarsit…rise and shine, ma asteapta iar o zi plina!

"momentul"

Se uita la mine…isi aprinde o tigara si asteapta sa ii spun ceva. Tot ce pot spune e un penibil “ce faci?” Ma gandesc cum sa abordez situatia si nu reusesc sa imi adun toate gandurile  in cuvinte, asa ca il provoc sa vorbeasca  si pentru mine. Sunt multe explicatii, le ascult cu inima stransa si cu o senzatie incredibila de déjà-vu. Intre timp a terminat tigara si ma ia in brate; nu ma pot abtine si vars doua lacrimi si ma gandesc cu ce am gresit. Vorbele spun cat de minunata sunt, dar faptele arata altceva si ma invaluie o frustrare maxima. Mai vars cateva lacrimi pe care am tot incercat sa le ascund si ma ia din nou in brate. Imi e greu sa spun “asta a fost” cand stiu ca era loc de mai mult. Din aceasta cauza, incerc sa imi caut defectele si greselile pe care le-am facut. Incearca sa ma consoleze cu un “ne mai vedem” insa stiu ca nu va fi asa. Intr-un final ne sarutam de ramas bun cu un sarut amar insa plin de daruire. Ma indepartez si apoi trece prin fata mea,  se opreste; nu pot sa suport privirea  ce mi-a fost aruncata  si realizez ca din momentul asta sunt singura.